r o g v a i v

cel mai frustrant e sa ai dreptate, aproape tot timpul, si aproape tot timpul sa nu te ia nimeni in serios, ca dupa o perioada sa iti reia ideea si sa te intrebe 'de ce nu am mai facut asa?'. problema aici este ca nici eu nu sunt sigura daca am dreptate sau nu, desi par foarte hotarata.

o alta chestie frustranta e sa te iei dupa cineva pentru ca ti-e lene sa gandesti si pentru ca ai incredere ca acea persoana te iubeste, dar sa uiti ca nu prea e buna la treaba cu gandirea; ca apoi sa realizezi ca ai facut una dintre cele mai mari greseli din viata ta.

o alta tampenie este sa iti calci principiile pentru altii, sa te schimbi pentru prieteni si sa te sacrifici pentru ca ei vor asta, nu pentru ca le-ar face un bine concret. sa traiesti apoi cu gandul ala oribil, sa iti vina sa le reprosezi egocentrismul de care crezi ca au dat dovada dar sa stii ca defapt tu esti de vina, si poate ca tu ai fost cel care a exagerat pentru ca ai fost prea subiectiv.

ideea e ca noi suntem responsabili pentru tot ceea ce ni se intampla, fie ca constientizam sau ..subconstientizam.

am trecut la cerneala albastra

si cum o zi in care nu imi iese nimic cum mi-am planificat este precedata de o zi minunata.  si cum parca toate problemele par atat de infime acum. e ca si sentimentul de dupa ce ai facut cumparaturi o zi intreaga. si ce ciudat...cum mi s-a schimbat radical viziunea asupra acestei zile.. cat de optimist vad totul, din nou. Sunt fericita. si nu e acea fericire absoluta de care vorbeam, nu, nu am reusit sa o ating inca, dar e o fericire superficiala pe care am reusit sa o asimilez destul de bine. si aceasta reusita ma face sa vad si mai frumos totul. pe mine, si cerul, si asfaltul fierbinte.. 

ma bucur in cel mai simplu si stupid mod, iubesc un cliseu si fericirea din lucruri marunte... complexitatea iti da doar batai de cap, si sperante neimplinite. ne intalnim la felinarul de la colt de drum

fericire?

oare daca ratacesti prea mult cu mintea, poti sa te pierzi de tot? oare am norocul ca aceasta lume sa fie doar un gand masochist?

si daca e asa, am trecut in alt spatiu, o idila, dar totusi lipsit de substanta. ce alegi, profunzime sau fericire? (sa simti suferinta cu toata fiinta ta sau fericire superficiala, insuficienta?)

hm,  faptul ca tindem spre fericirea absoluta ne face atat de tristi.. orice mangaiere e defapt o senzatie de durere, doar ca extrem de redusa. e atat de usor sa aluneci, sa intampini senzatii ce par ca nu-si au rostul in context, sa te impiedici de ganduri, sa pierzi sentimente, sa cazi cu capul in jos si sa ai impresia ca te inalti..

nimeni

cel mai infiorator sentiment e ca simt atat de mult incat ma intreb daca ceea ce mi se intampla mai poate fi numit sentiment. sa te minta toti in fata si tot ce sa poti face e sa ii minti inapoi, zambind.

ma intreb, daca as vinde bilete la inmormantarea mea, cati dintre voi ati alege sa stati in primul rand?

si merit sa aruncati cu pietre in mine, sa ma tratati asa cum va tratati si pe voi. caci suntem la fel. si eu sunt ca voi..

vorbim limbi diferite dar ne intelegem perfect, asta pentru ca mesajele sunt evidente si semnificatiile inexistente. nu mai insemnam nimic. pentru noi, pentru ei, sau pentru lume. "suntem doar materie organica in descompunere."intr-o lume plina de posibilitati noi am ales sa fim la fel. si vom trai cu aceasta decizie, pana cand nu vom mai realiza mecanismul...vom sari de bunavoie intr-o mare de orizonturi, ademeniti de ochiul de apa...

trenul deraiaza. niciun mort. victimele prezinta rani adanci. nu curge sange. apa se coloreaza, devine neagra. aceasta e oglinda mea. a ta. a lor

o sparg, o placere teribila imi strabate fiecare nerv din trup.. ma simt mai puternica ca oricand, mi-e frica. dar frica dispare repede, e prea umana. si uite cum intr-o lume in care toti suntem la fel, orice rana provocata altuia o resimt, imi arde propria carne, imi roade din oase. suntem prea strans legati acum, impartim totul, simtim totul la fel, caci nu mai avem ce simti. uite cum din furie, frustrare, nesatisfacere, tristete, ura am nascut un sentiment atat de frumos, placerea. simt ca traiesc.

dar ceea ce traiesc nu mai poate fi uman. am murit o data cu trenul ce a deraiat.

ma asez in primul rand, se face liniste. e inmormantarea unei tinere ce a murit in chinuri, caci si-a pierdut tot sangele in urma unui accident.se spune ca nu era multumita de imaginea ei in oglinda. isi dorea cu orice pret sa fie cea mai frumoasa, perfecta. intr-un moment de criza, si-a spart oglinda, imprastiind cioburile peste mica ei lume, peste toate acele chipuri perfecte la care visa. asa a inceput tot, apocalipsa ei personala. i-au luat ani intregi sa moara, timp in care s-a zbatut fiecare clipa a existentei ei. nimeni nu a explicat de ce a murit cu o expresie extatica.

nimeni nu a venit la inmormantarea ei.