cel mai infiorator sentiment e ca simt atat de mult incat ma intreb daca ceea ce mi se intampla mai poate fi numit sentiment. sa te minta toti in fata si tot ce sa poti face e sa ii minti inapoi, zambind.
si merit sa aruncati cu pietre in mine, sa ma tratati asa cum va tratati si pe voi. caci suntem la fel. si eu sunt ca voi..
vorbim limbi diferite dar ne intelegem perfect, asta pentru ca mesajele sunt evidente si semnificatiile inexistente. nu mai insemnam nimic. pentru noi, pentru ei, sau pentru lume. "suntem doar materie organica in descompunere."intr-o lume plina de posibilitati noi am ales sa fim la fel. si vom trai cu aceasta decizie, pana cand nu vom mai realiza mecanismul...vom sari de bunavoie intr-o mare de orizonturi, ademeniti de ochiul de apa...
o sparg, o placere teribila imi strabate fiecare nerv din trup.. ma simt mai puternica ca oricand, mi-e frica. dar frica dispare repede, e prea umana. si uite cum intr-o lume in care toti suntem la fel, orice rana provocata altuia o resimt, imi arde propria carne, imi roade din oase. suntem prea strans legati acum, impartim totul, simtim totul la fel, caci nu mai avem ce simti. uite cum din furie, frustrare, nesatisfacere, tristete, ura am nascut un sentiment atat de frumos, placerea. simt ca traiesc.
ma asez in primul rand, se face liniste. e inmormantarea unei tinere ce a murit in chinuri, caci si-a pierdut tot sangele in urma unui accident.se spune ca nu era multumita de imaginea ei in oglinda. isi dorea cu orice pret sa fie cea mai frumoasa, perfecta. intr-un moment de criza, si-a spart oglinda, imprastiind cioburile peste mica ei lume, peste toate acele chipuri perfecte la care visa. asa a inceput tot, apocalipsa ei personala. i-au luat ani intregi sa moara, timp in care s-a zbatut fiecare clipa a existentei ei. nimeni nu a explicat de ce a murit cu o expresie extatica.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu